"Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi."
Probabil cel mai greu de acceptat adevăr, pe care trebuie să îl asimilăm și să îl acceptăm, este faptul ca suntem ființe muritoare. De multe ori acest enunț sună banal, ca și cum e normal, e o realitate pe care o știm... dar chiar așa să fie? Înțelegem în profunzime ce înseamnă acest lucru, sau de fapt fugim de el ca un hamster care se învârte cu mult sârg într-o roată de alergat, crezând că face ceva foarte important?
Un posibil moment de claritate îl putem avea atunci când reflectăm prin ochii unui copil această realitate crudă. Când un copil înțelege pentru prima dată, că viața lui și a celor dragi este finită, întreg pământul de sub picioarele lui se cutremură. Părinții încearcă prin diverse metode, inclusiv religioase, să liniștească aceste temeri, și totuși ... întrebările fără răspuns, amânate și neclare, pot genera anxietăți care îl vor însoți multă vreme.
Conștientizarea propriului sfârșit este și mai acută atunci când ne apropiem de vârsta a treia. Problemele de sănătate, lipsa vitalității, pensionarea sau moartea unor prieteni apropiați, sunt de multe ori borne care te obligă să privești într-o anume direcție. Dacă până în acel moment, evitarea a fost modalitatea preferată de a gestiona teama, acum s-ar putea să nu mai fie suficient.
Irvin Yalom, unul dintre cei mai cunoscuți terapeuți contemporani, abordează în cartea sa "Călăul Dragostei" mai multe aspecte din terapia existențială care merită discutate. Acesta spune că temerile noastre fundamentale provin din strădania noastră de a face față unei realități brutale și dure, și anume:
Chiar dacă aceste adevăruri ne dor, o deplină conștientizare a morții ne oferă înțelepciune și ne îmbogățește viața. Deși realitatea concretă, fizică, a morții ne distruge, ideea de moarte ar putea să ne salveze. Cum anume? În felul prin care alegem să ne trăim viața!
Un pas crucial în transformarea și evoluția noastră este asumarea responsabilității pentru modul în care arată viața noastră. Dacă mereu suferința noastră este provocată de o forță sau putere exterioară, nu vom avea nici un punct de sprijin de la care să plecăm. Suntem doar o altă frunză în vânt, purtată de furtună. Oamenii care nu știu ce vor și ce simt devin agățați de dorințele altora, tinzând să devină obositori, iar în momentul în care realizează că au trăit îndeplinind dorințele altei persoane și nu cele proprii, se pot trezi într-o criză existențială complexă. Chiar dacă reușim să ajungem la înțelepciunea necesară, simplul fapt că ne asumăm responsabilitatea, nu ne garantează schimbarea. Ea este totuși punctul din care schimbarea poate începe. Decizia de a schimba ceva este de multe ori dificilă. De ce? Pentru că presupune renunțarea la altceva, pentru ca presupune eliminarea altor opțiuni, element greu de acceptat.
Oamenii sunt ființe în permanentă căutare a sensului și semnificației, într-o lume în care acestea sunt extrem de greu de găsit. Asta ne face să ne întrebăm permanent - De ce trăiesc? Dacă totuși am putea renunța la această întrebare, și să ne întrebăm mai degrabă - Cum trăiesc? Poate ca răspunsul la această întrebare ar fi nu doar mai ușor de găsit, ci și un ghid în necunoscut. Dacă răspunsul la întrebarea - Cum trăiesc? ar fi unul care m-ar mulțumi, ar mai fi atât de dificilă întrebarea - De ce trăiesc?
"Dacă există cumva o cale spre mai bine, ea reclamă să privim în față răul cel mai mare."
- Thomas Hardy
Odată ce acceptăm răul cel mai mare, propria moarte, intervine întrebarea - OK, și acum? O mulțime de posibilități și nuanțe apar, pentru a începe să trăiești o viață completă, autentică și aliniată la dorințele tale reale. O viață care este trăită acum, în prezent, fiind conștienți că viitorul acela... cândva...s-ar putea să nu vină niciodată, iar trecutul, deși de multe ori extrem de viu, e doar o umbră.
Deși realitatea este că nu putem schimba legile naturii, putem să le folosim astfel încât ideea de moarte să nu ne mai sperie așa de mult. Oamenii care simt că nu și-au îndeplinit potențialul, că nu și-au trăit viața așa cum au vrut, au dificultăți mai mari în a accepta moartea. Dacă conștientizăm asta, și încercăm să folosim timpul în favoarea noastră, putem să ne reorganizăm prioritățile și poate să punem pe listă ceva ce ne-am dorit întotdeauna să facem. Nu în viitor, ci acum!
Problematica morții capătă noi nuanțe atunci când vorbim de pierderea unei persoane dragi, resimțită tragic de cele mai multe ori. Doliul este un proces complex, care presupune rememorarea trecutului și ajunge până în viitorul proiectat. Adeseori pierderea unui părinte sau prieten apropiat se aseamănă cu pierderea trecutului, a unor vremuri frumoase. Pierderea unui copil, în schimb, înseamnă pierderea viitorului, și puține pierderi pot fi mai mari de atât. Un asemenea eveniment ne spulberă iluzia că suntem unici și invulnerabili, ne lasă fără apărare și de multe ori complet pierduți. Înțelegerea și împărtășirea tristeții, urmate de reînceperea preocupării pentru cei ce încă au nevoie de noi, pot fi primii pași în procesul de doliu.
"Refuzul de a primi ce-ți oferă viața, ca să nu-i rămâi dator cu moartea."
- Otto Rank
Un element cheie care ne poate ajuta în această călătorie de dezvoltare personală, este identificarea sinelui fundamental și a elementelor adiționale, periferice. De prea multe ori, valorile societății moderne sunt axate pe ce am, ce dețin, și nu pe cine sunt eu. Dacă nu ai avea nimic ... cine ai fi tu? Daca nu ai putea sa menționezi ce bunuri ai, ce funcții, ce roluri ... ce ar mai rămâne? Întrebarea această ne sperie în primă fază, iar apoi ne eliberează! Chiar și corpul nostru fiind într-o continuă transformare, nu ne poate defini. Cel mult spune ceva despre noi într-un anume punct al vieții. Cine sunt eu, esența mea, fără elementele periferice, nu poate fi distrus, nu poate fi anulat - ceea ce e cu adevărat minunat!
0